într-o cameră goală, doar eu
cu degetele îndoite ciocăn în peretele rece din stânga inimii mele
e ceva mai bine, sunt regizor și actor în această unică piesă
în care mă găsesc
nu voi dezamăgi decât publicul de lari și penați,
de paingi și acarieni și praf

sunt vie, inimă într-o inimă dormind,
în visul că e ceva mai mare dincolo de mine,
precum cerul ar înconjura pământul,
sau invers, câteodată mai uit cum este,
dar, fiind singură, mă tem să nu devin o balenă adevărată
uitând ce sunt și ce nu sunt,
atât de singură
cu pași repezi peste nisip, cu bucuria de a asculta noaptea,
de a mirosi iarba udă, busuiocul și sarea din pletele
femeii scăldate în mare

aici înăuntru, încălziți de aburul mărilor
printre mulți pești sclipitori și scoici gigantice,
horbote de rouă sau de chiciură
și alte amănunte delicate, buze și cuvinte,
fragmente dintr-o roată a ideilor,
noi și ceilalți oameni, câteodată cântând,
ca și cum vorbele noastre sunt viers de pasăre
și înțelesul lor se pierde repede,
noi doar zburăm cu pene roșii către macii din deal
cu pene galbene către floarea soarelui

căci tot la fel vorbim cuvinte care se cuvin, care ne sunt date
precum scutecele și giulgiul,
rotunjim silabe care sună bine împreună
și El ne aude pe toți deodată și uneori ne tace,
ne scrie pe portative
ne desenează și ne redesenează pixel cu pixel,
cu vârful curbat fin al penelului
și noi dansăm pe vârfuri sau călcăm pe toată talpa,
care uneori ne doare adânc de atâta onestitate


după câteva decenii, am învățat cel puțin
ce înseamnă teama de a fi singur, teama
de visele din spatele ochilor