//

rândunelele au înnegrit cerul de primăvară
ca o eșarfă pe care o poartă viii după înmormântări

mi-am lăsat durerile și emoțiile
în coșul cu ghiocei al bătrânei de la scara blocului

acolo vor fermenta neîncetat
printre flori și mizerie

// mintea mea e în colaps//

toți oamenii cu aceste măști pe față îmi par niște cadavre care încă merg
se îndreaptă în diferite direcții
cu obstinație

e o primăvară în care am obosit să văd că lucrurile sunt de fapt urâte

scanez teritoriul rămas de la ultima extincție în masă
și e ca acum
păsări zburătăncind peste câmpuri și orașe
camere întunecoase în care nu mai poți aprinde lumina
mașini electrice mărșăluiesc pe străzile betonate

e ceva în aer care te duce înspre contemplație
soarele și cerul ca o cafea neagră
în care rândunelele s-au întors și acum
nu recunosc locurile

se așază pe ferestrele mele una câte una
și încep să-și facă cuiburi
vor ieși din ouăle lor pui mutanți fără aripi și gâturi deja sfărâmate

strig. aceasta nu e lumea mea.

dar norii electrici mă conectează
la rețeaua universală și încep să respir / să gândesc
încep să merg alături de ceilalți oameni cu măști.

sub masca mea e un fel de primăvară.
mă rog în liniște ca universul să pornească
să se învârtă din nou

mă rog ca păsările să se întoarcă în alte locuri mai calde
unde nu curge atât de multă durere și frică

// mintea mea le amestecă pe toate//

mai e un pic și va veni soarele adevărat
și va uni toate colțurile de întuneric în care ne zbatem

ca și cum am fi fost morți și acum o să înviem.