Mă (mai) ascunde lutul din care sunt făcută
și picătura apei din care Dumnezeu m-a strâns
departe e pădurea, cea nerecunoscută,
cu zvârcoliri de cuiburi și cu miros de mânz,
de s-a făcut lumină la margine de punte,
unde copaci s-așază, cu-aceleași tresăriri,
zăpada să-i cuprindă, ca febra de pe munte
ce ne-a ținut, în veacuri, pe amândoi de miri;
i-aceeași cale veche, aceeași punte, unde
acum milenii multe, întâiul menestrel
scăpat de apa rece, cu isterii profunde
îți mai aduci aminte, ne-am cununat cu el,
să-mi fii întâiul mire, în nopți și-n constelații
de ce ne urmărește rabinul prefăcut?
îți vin, cu tine,-n carne, la margine de spații
și iar mă trec, ”pământă”, și în fântâni, și-n lut
îmi mai aduc aminte cum apă ți-am purtat
să porți rememorarea cu lampionul stins
cât am murit cu omul, în primul meu păcat,
avea ca să se spele când prima oară-a nins.
Ascunsă-s iar de scutul cu care ferit-am cerul
în ochii tăi-pădure, și-n mersul tău domol
și ce dacă copacul cunoaște iarna gerul
eu mă cobor în noapte, și port, iar, apa-n ol;
până a-începe lumea și-o să se zbiere lerul
atunci o să se vadă cuibarele ce-au nins
să se audă snobul, săracul și spițerul
cum se îmbrățișează, când mila s-a întins.
De vine, mâni, zăpada, și de s-o colinda,
pe puntea cea dosită, de dincolo de flori,
o să îți fiu aproape, ca cea dintâi a ta,
de parc-aș fi mireasă în prag de Sărbători...

îmi pare că se-aude un cântăreț la uși
și că are să știe cât noi ne-am urmărit,
ca zalele coloanei din mâna lui Brâncuși
un porumbel fricos ce suntem, și iar am răsărit.


6.12.2017

Cu unele greșeli (Asumate, după dată).
Urmând, poate, într-o zi, (și) corectura.