Un nuc alb a murit azi-an. S-a uscat de-a lungul verii,
toamna și-a lepădat nucile, multe și dulci,
apoi a rămas gol și rece, nici ciocănitoarea nu îl mai căuta.

Acum moare fratele lui, alt nuc,
și prin coastele lui desfrunzite răsare soarele,
ca o inimă. Nucul plânge și se zbuciumă, atât de tare,
încât tună și fulgeră și vântul stârnit e vijelie mare.

Nucul nu are nuci, dar are inimă – prin trupul lui alb
au trecut anotimpuri și apocalipse de nori și ceață.

Un nuc mai tânăr, o mladă, dă să iasă la lumină printe rugi de mur.
În lumea copacilor, un nuc ce moare este o cumpănă
între două lumi, o scară de lemn către Dumnezeu.