era tare devreme dimineața, soarele se juca cu rochițele cu buline,
cu umbrelele cu buline și cu mingile de volei cu buline,
ne vedea goi, vedea inimile din noi
și bucata caldă de pâine din stomacul nostru,
seara florile se ascundeau și apăreau alte lucruri neștiute,
și toate marile minuni ale lumii erau prea mici pentru sufletul nostru

azi clasificăm, numărăm și așteptăm,
curcubeie și zmeie colorate răspîndite pe colțul nostru de planetă,
și ne hrănim cu pâine rece de la supermarket, tăiată cu cuțitul.
contorizăm elicoptere și avioane, tot felul de mașini care zboară
ca într-o magie legală și apoi plecăm capul cu teamă, ca o încuviințare...

dar nu suntem siguri că vrem acestea, abjurăm zilnic,
noi, cei văduviți și orfani ai drumului drept cu praful alb
și cu bănuții sunând în plopi, mergând către sat.
acolo unde toate metamorfozele lui Ovidiu nu ne-au fost de folos
să înțelegem mersul bun al sorilor și trista figură a civilizației, poetul,
cu limpedele lui ochi din care lumina fuge către sine

mult mai departe, undeva pe un alt versant al civilizației,
cineva ne așteaptă, într-un loc unde nu vom ajunge poate niciodată,
la un portal spre altă lume doar uneori deschis
sau lângă copilul singur din marea îndepărtată,
sau poate la micul prinț aflat pe o stea bună...
iar noi tocmai asta vrem, să-l luăm pe copil în brațe și să îi cântăm,
să îi desenăm, să îi spunem povești.
era tare, tare devreme și noi eram încă tare tineri