frunzele se-întreabă-n barbă, ce ne ține? ce ne-îndeamnă?
aici frigul se strecoară către seară, dinspre seară
soarele fără putere parc-ar spune cu durere
mă voi face tot mai mic. pic cu pic.

când nu mai ești interesant te pregătești de moarte
cuvintele se-împrăștie, frunze-înmuiate prin rigole
uitarea șterge din durere, ești ca aroma de migdale
și șoapta ta rătăcitoare, mai stăruie, a adiere de departe

e mersul lumii, e firescul, doar noi opunem disperată rezistență
râul nu cere îndurare. el moare când se varsă-n mare
norul nu plânge când pământu-l udă
căci lacrima-i speranța din sămânța care moare

ești echinox, aștept să înfloresc solstițiu