Aș chema din nou glonțul printre coaste
Inima să-mi cânte plină de mândrie
Că primește-arsura veacurilor noastre
Și-și donează viața ție, Românie!

Dar ne-nvață dorul aspru de sub piept
Că durerea vine, doare și se stinge
Cu suflarea-i luată de glonțul inert
Căruia nu-i pasă cine și cât plânge.

Nu știu: să mai cred în cuvântul tău
Pe care-l primesc prin cuvântul lor,
Să mă lepăd, oare, de accentul rău
Pus de ei pe crucea sub care eu mor?!

Dacă afli, azi răspuns să-mi trimiți!
Fii, te rog, silabă fără de cruțare!
Spune-mi adevărul, nu vreau să mă minți,
Dar să simt căința-n  dura răsuflare...