Pe un eșafod șapte poeți
Așteptau publicul s-arunce
Cu gânduri, cu idei, cu-n sâmbure
În lumea lor, să calce nepăsarea
De-a umple spațiul cu rânduri
Între a uita, și-a orbi tăcerea.
Prea multe buze de piatră
Gânduri ca flăcări revărsate peste o apă
Veșnică despărțire între cel ce întârzie timpul
Și funia de rânduri împletită
Ca un semn de carte peste inima cerului...
Vă rugăm aruncați cu ceva
Cu plictiseală, cu-n bici de sictir
Sentința e semnată cu aceeași cerneală
Cu care vă iubeam, cu care vă netezam fruntea
Când nu mai găseați mâna celuilalt
O veghe nesfârșită de rânduri.
Așteptarea e grea pe eșafodul cu scaune goale
Vă rog, prelungiți-mi agonia.