în dimineața asta
fără acel ”bună” complezențios
oglinda mă salută
într-o limbă necunoscută
ceva între mârâit și tuse lirică

firele de păr își asumă
rolul săgeților de sensuri unice -
noi indicatoare raznelor
obrajii dau din umeri
simulând inocențe definitiv pierdute
colțurile buzelor par coate înfipte
în coastele rarului moment de autoanaliză
de la gât în jos doar bruma
peste pumnul de țărână iminent revendicată
de marea țărână

mă privesc în ochi niște ochi de copil
uluirea lor s-ar traduce în eretică nesupunere
o fracțiune de secundă, speriat
dar și cu nostalgie
semăn cu bunicul
sau mai degrabă
cu trunchiul unui nuc obosit

o sirenă, dinspre departe
sucește la refuz butonul de volum
îmi face timpanele varză și pare
c-a trecut cu roțile scrâșnind pe rama oglinzii
o fi fost mașina poliției dorului în urmărire
versul ”mi-a fugit dorul de-acasă”, din celebrul cântec
este hăituit

oglinzii îi întorc spatele și mă dezbrac
abia sub duș îmi dau seama că dormisem nud
nedumerit, oare ce-am dat jos de pe mine?
stropitoarea din perete ascundea o mitralieră
îmi ciuruie aparenta alcătuire
cum ar spăla străzile de sânge mașina de la curățenia urbană

nu știu cine a mai ieșit din baie
din patul catafalc unor prezumții de iubire
se ridică un aproape bărbat
își trosnește oasele, cască, trage
colțul la plapumă
dezvelind un picior prezumției de nevastă -
fug repede să mă ascund în șifonier
un cor de șoptiri ”bună dimineața” se scurge pe umerașe -
câtă aglomerație și pe-aici

ies, ochii mă aruncă pe fereastră
direct în tufa de urzici
zilele lucrătoare

istoria asta, să o fi scris-o eu
ar fi putut avea un happy end, însă
niciodată
nu rămân mai mult de o clipă acolo
în mine

condensul astupă accelerat oglinda
pe rama ei stă scrijelit ceva într-o limbă rămasă
necunoscută