Paradoxism


Dintr-o lume perfect imperfectă
Îi simt privirea umilă, de sus
Dar sfidând desavarsirea defectă
Simt că-i timpul să tac ce-i de spus.


M-am retras undeva la vedere
Și ascuns într-un expus avanpost
Căutând în durere, plăcere
Și înțelepciunea în mintea-mi de prost;


Tac prelung, zbierând cu putere
Supus, revoltat până la cer
Slăbiciunea mi-este superputere
Nemurirea m-a făcut efemer.
  
Ambiguitatea mi-e astăzi mai clară
Confruntat cu același altfel
Împovărat ca un fum de țigară
Mă ridic spre noroi, nu spre cer.


Că o urăsc, pe cât mi-e de dragă
Vreau să-o simt, dar să nu o ating,
Și energic, fără putere și vlagă
O doresc suficient, s-o resping.


Și mi-e atât de urâtă, frumoasa
Îmi lipsește, nu simt dorul de ea
O refuz, pentru că este aleasa
Că mă iubește dar deloc nu mă vrea!