M-ai chemat fără un motiv anume
pe buza mării.
Să te ascult și să te înțeleg în timp ce taci.
Vorbea ea. Marea.
Tu doar mă țineai în brațe
sub cerul prins de noapte cu lumini țipătoare și reci.


Și te-am auzit atunci când am aruncat o piatră în apă și am văzut cât de mic este adâncul tăcerii tale la mal.

Și te-am auzit atunci când mi-am găsit scoici pentru inelar
pe mal, printre pietre șlefuite și alge.

Și te-am auzit atunci când număram în gând vapoarele acostate în larg.

Și te-am auzit atunci când căutai pe cer steaua ta. Și atunci când ne întrebam de unde a apărut lângă ponton o vulpe... așa... ca-n Micul Prinț,
preocupată, șireată, grăbită.

Era oglinda gândurilor tale.

Ai ochi ascunși
ca niște scoici ce învață să vadă.

Și palme mari și calde
cu care să-mi întinzi o cană de cafea fierbinte
sub arcul răsăritului.

Trăirile mele sunt bătute de valuri,
un ponton neterminat
sau poate în construcție

fără țărm
fără capăt
fără sens.

Să fie sfârșit sau început acel moment în care te-am auzit pe tine crescând din nisip, dintre pietre, din valuri
abrupt și singur, în ochii mei?

Încă am tăieturi fine pe talpă...
De la scoici.