cântă gura cu strungăreață,
cântă neîncetat, deși nimeni
n-o ascultă în afară de mine
și de pătura ce se zbate
din când în când deasupra.

somnoros mă prăbușesc
în vocea sa,
ținând de mână barajul
ros de șobolani și de oameni;
ne izbim de apa rămasă
și de barba lui ted berrigan.

un ogor cu miros de tutun
și gust de cafea —
îi aud strigătul de bucurie:
mulțumesc, doamne, pentru pielea
ce mă va încălzi iarna aceasta
geroasă.

când îi ajung în colțul gurii,
îmi șoptește, atingându-mi părul
ciufulit cu buzele:

„în ciment o turturea,
o turturea în ciment” —
o tur tu rea — și tace.

iar în clipa aceea
se albește sub noi
tot pământul…