de-atâta dragoste ne ieşiseră oasele din încheieturi şi alergau prin sânge
frunzele noastre îşi amintiseră de toamnă şi trăiau în ea
pielea ne atârna de copac, steag în războiul carnal
în carnagiul de cuget sub scalp ne era groapa comună a gândurilor
cu lumânarea lunii în mână noaptea cânta ca un popă pe cer
iar cerul părea un sicriu cu stele cuie-n capac
pe pământ eram doar noi, urlând în adâncuri de perne
şi ţipetele acelea erau păsări
de respirat zborul
pielea cearşafului avea roşu
pe motiv că fuseseşi fecioară,
nu sunt multe de spus despre atunci, doar că tot albă mi-e noaptea
să scriu pe ea carte ţie, s-o vinzi şi să scoţi bănăret
acolo, în depărtarea aceea din care mi te-ai apropiat de amintire
şi-mi amintesc că te-am făcut femeie
când ne-am depus frunzele pe sicriul cerului
şi stelele erau cuie,
parcă de cruce de frate cu Dumnezeu,
aici stau pe dos în singurătatea de-oglindă
prăpădind nimicuri pe cuvinte
îmi amintesc, pielea ne respira amorul, amfibieni ai păcatului
cu maţele scoase din burta enigmei
despicată de cuţitul aceluiaşi păcat,
intrând în maţele clipei enigmei următoare
îmi amintesc, muntele avea piatra sfărâmată
noi eram două cioburi din piatra aceea
îmi amintesc butoiul fără fund al haosului inimilor noastre
turnam în el sângele cel ca un plumb topit
şi inima nu ni se putea umple de el
că ni se vărsa în carne
îmi amintesc, în inimile noastre era vid
ceasornicele lor încetaseră a bate, nu era ca la alte iubiri
unde sângele bate nebuneşte în ornicele inimilor, luând-o înaintea timpului
îmi amintesc, ne era o simplă toamnă de vară