nu mă mai aștepți în dragostea ta până ajung eu
odată te trezeai lângă mine și plângeai de bucurie
mă iubeai în aerul tremurător al dimineții
în disperarea răsăritului prins
de miracolul îmbrățișării noastre
eu îmbrăcată doar într-o ploaie de lumină
și timpul
care îşi cernea nisipurile de la un sân la altul
și bucuria aceea
luminând ca o gutuie la geam

casa la țară câinele și grădina de zarzavat
toate au rămas în urmă în apele altei dimineți
și nicio lumină nu mai iese din mecanica ei strictă
și fiecare iubit stă acum naufragiat în liniștea lui

fereastra îmi arată lumea aflată de cealaltă parte a ei
dar dimineața mea poartă o lacrimă mare pe obraz