Sunt oamenii de nea, sub migrațiuni
Se risipesc și fulguiri (de dulce)
Pe tot covorul gros, ca sub Neculce
Eu sunt prea veche-n osu-mi, privațiuni.

Uitatul fruct al toamnei să-l descurce:
Se coc trei pere iute-n foc, minuni...
Să zac, un lemn mai ars, printre tăciuni
Zăpadă pe Crăciunurile-n cruce.

Dar nu se vede, azi, sprânceana dării
Mă învelesc, bătrână ca o stâncă
Adun, în plin cojoc, perioada zării

Și genele prea albe, vena-adâncă.
Sunt semne de ratare, în-a mirării
Că nu te voi iubi, distanței frâncă!