Stau în cerc, vorbind o limbă moartă,
umbra mea se-nghesuie sub mine,
umbra soarelui pe cer se poartă,
rece, singură, hai-hui, pe sine.

Mă-ncearc-o moarte lentă și hazlie,
simt cum pălește viața la extremități,
simt - ciudat - un fel de nu se știe
ce ; în consecință iar banalități.

Corbi năstrușnici zburdă peste case,
plouă tern, suficient și migălos
ploaie cu aspect gelatinos
ce se scurge-ncetișor în oase.

Nori rostogoliți peste tăcere
suplinesc în gri și violet,
lipsa cerului până la stele,
uimitoare lipsă de concret.

Cenușiu e cerul, violetă marea,
eu mai râd o clipă, apoi putrezesc,
râsul meu își cere o continuare,
eu din putrezire nu mă mai opresc.

Curcubeu se-ntinde peste lumea
îmbrăcată-n gri și violet,
curcubeu se-ntinde însă, culmea!
cât se poate-ntinde de încet !