Cal alb pe culmea unui deal.
Singur.
Din spatele lui luna mă străpunge cu singurul ei ochi mare, aprins.

Îl vede și mi-l arată.
Mi-l arată în toată libertatea lui, în toată frumusețea lui, în toată sălbăticia lui, în tot neastâmpărul, în toată nesupunerea, în tot nechezul și în tot galopul lui, în toată încrâncenarea, în toată manifestarea, în toată noblețea lui.

Stau în umbra nopții și îl privesc.
Îl văd.
Pe mine mă vede doar luna.
Ne vede pe amândoi și știe că eu îl văd în timp ce el doar își manifestă libertatea.

Calul alb scăpat în noapte pe irisul lunii este tot ce îmi doresc de la mine.
Vreau să îmi definesc viața pe libertatea lui, pe frumusețea lui, pe sălbăticia și neastâmpărul lui, pe nesupunerea, pe tot nechezul și tot galopul lui, pe toată încrâncenarea, pe toată manifestarea, pe noblețea lui.

Apune luna și eu încă privesc o pată albă care-mi astupă, într-un petec de cer, toate găurile luminate, toate stelele.
Mă ridic și las lângă mine o sfoară cu care am vrut, om fiind, să prind calul alb.
Mă las prins de manifestarea libertății lui.
Și plec spre casă mai cal ca niciodată, mai alb ca niciodată, mai liber ca niciodată și mai calm.

Mă vede soarele născut din nimic.
Și mă vede altfel.
Îl văd și eu și știu.
Acum știu cine sunt eu.

…cal alb pe culmea unui deal…
Singur în fruntea unei herghelii.
Din spatele lui sinele mă străpunge cu singurul lui ochi mare, aprins.
O herghelie pe care o îngropasem în rutină.
Și plec, în galop, spre o altă casă.