am întrebat duhul meu cel bun
de ce nu mă părăsește
oare el nu vede că toți m-au lăsat de izbeliște
acolo unde dumnezeu nu crede în oameni

unde păsările prelungi ale apei nu mai au cuiburi
și trec ca avioanele de război
oarbe și descumpănite,
razant pe linia sinuciderii
de ce stă el încăpățânat unde mie mi-e așa de greu
cum poate el să îndure lumina crudă și foarte albă
care demască petele negre ce irup pe fața oglinzilor

el este altceva, ceva frumos și bun,
de ce nu pleacă
ce îl ține prizonier în coșnița goală, în stupina moartă,
în ulciorul spart

el este foarte mic
și ar putea fugi din mine fără să bag de seamă
ca o sămânță ce nu poate muri, oricâți copaci s-ar hrăni din ea
dar eu...