Chipul unei femei tinere se oglindește în apă. Aș putea fi eu, dar chipul meu nu poate fi detașat de ligamentele vii ce susură într-o limbă nepământească
căci ele nu pot fi surprinse de cei ce văd doar cu ochii, nici atinse cu mâinile, nici măcar sărutate. În mine se nasc cei mai înalți munți, nu-i pot opri, la fel cum nu pot opri iubitorii de înălțimi să le cucerească desculți. La fel cum nu pot pune granițe morții, s-o închid într-un sicriu de plumb, să-i dau drumul în adâncuri și să înghit cheia.

Aș vrea ca după sfârșitul meu să pot învia cu sămânța cuvântului germinând în puf de cristal peste oasele mele săpate-n lumină, ca niște tranșee galactice în care s-a plouat patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Iar după terminarea tot acestui timp, aș ruga un heruvim să pună degetul, să miște inima vieții și într-însa dragostea să se așeze ca într-un cuib cu ouă nemuritoare.