M-am afundat în peștera
cuvintelor grave, nerostite.
Mi-am umplut ulciorul cu uleiul
Din strivirea mincinoasă a petalelor tale
Ȋnroșind troienele nesfârșite
dintre noi.

S-au umilit capetele ghioceilor palizi
De frica nestârnitelor ninsori,
Spre lutul din care au erupt
Să-și caute muldoritul verde
Şi-au plâns cu seva curată
Sfârtecarea frunzelor nesămeţite încă.

Mi-am împreunat degetele a rugă
pentru pădurea fermecată
dintre noi
și pentru sfâșierea dulce
pe ruguri de zmeur,
amestecându-ne sevele roșii
sorbite apoi din același pocal.

M-am prăbușit din saltul spre tine
Și-am plâns neputinţa
Atingerii umbrei tale amăgitoare
Balansându-se pe vârfurile lumânărilor
Verzi de pe creste.

Lutul reavăn
binecuvântat cu lacrimile mele
A născut neputincioase frunze de brustur
Şi-nlănţuirea amară a ferigilor
Cătușe surde pe gleznele strivite
De îndrăzneala zborului.

Când m-am trezit în deșert era beznă
fără semilună și steaua nordului,
fără ploaia de Perseide,
cu obrajii biciuiţi de nisipul
stârnit cu dispreţ de copite obosite
în tinderea lor către soare.

Apoi m-am așezat ușor pe rugul de jertfă
Invocând toate stihiile deșertului,
Speranţa de a fi două stele neutronice
sufocate de dorinţa contopirii într-o imensă gaură neagră
murise în sfârșit.
Nefericirea a o mie de sori fie cu voi!
Striga vântul de miazăzi....
Așteptam binecuvântata pedeapsă a focului
binemeritată pentru o mie de veșnicii...
Greșisem vraja........