Dinți de lumină îmi rod în ferestre
Nu pentru a face loc răsăritului,
Ci spre a se imagina trup liber
Alergând ca un cal fără frâu...

Ploaia își dezleagă din nori
Stropi de șobolani arămii.

Armonizată cu cari, frunze uscate și câmp,
În gânduri din alte gânduri liniștea crește
Concomitent repede, devreme, târziu.

Mai umed și mai uscat, violet, rubiniu...
Un gol îndiguit cu aripi de foc
Lipsit de lumină arde.

Mestecând cenușă șerpuiește în
Umbra ce i se întoarce-n din apus.

Cu arome de constelații,
Ca în nuanțe de culori matinale
În gură, pe interior, ca pe niște răni,
Pun degetul pe bășicile lor intestinale.