Și așa... în înțărcar, femeia de lapte...
însă în vară,
când se coace porumbul,
pe piciorul alb și lungit va cădea picătura caldă de ploaie
foarte surprinsă și tristă
ea se privește ca într-o oglindă
în apa adâncă
ce nu lasă pietre nici oameni, prea lungi, să o tulbure
nici inorogul nu trece
apoi, aleargă speriată spre casă, cu părul atins.
Răscarnat,
prin tristan, în plin mir,
un lup se face care de uns boii, cu lapte de martie, mâțișori.
Este
poate căprioara cea mare, din cealaltă vecie
cu numărul cincisprezece
(figurine de lemn)
care o leagănă, de acasă, ca să nu se sperie
trezită de un receptor foarte chiabur, din plastic
un telefon turcoaz, de prin anii 50
care nu a agățat-o în firul său, niciodată, pe păr
prea dificila poezie
se continuă pe apă, unde femeile cu părul despletit încă se spală
de treceri de camioane prelatate, de praf și de parfum bărbătesc
umezeală de scumbii
ce se așază pe foc, în ciorba de pește, ca să se umple burțile și cepele
cu un pic de ulei de pește și de aromă oceanică fadă
ne pătăm, încă o dată, pe nas
de ciuperci și de sonde
cu scrum crescător, în unghia pământului
înspăimântând parcă rădăcina adamică, încet
a nucului celui înalt
însă
pe piciorul ei alb, va ploua mult
până când ea se va hotărî să alerge cu un ulcior în ea însăși
acolo unde nu mai este apă
nici întristare
nici nădejde
ci doar un bărbat albastru, care își unge cu cremă gen Kenzo
picioarele
țăr, țăr, dumnezeu tace
iar porumbul se coace foarte încet pe sub parfum de magnolie
albă
care îi ține de umbră.