S-au mistuit atâtea gânduri despre tine
Și-atâtea alte gânduri despre noi
Încât în pieptu-mi s-au născut ruine
Și vetre de cenușă și puroi.

M-au unduit la infinit botezuri
De ceară ostoită fumegând,
Lumânărare devenit-au crezuri
Că mă înalț spre tine în pământ.

M-am mistuit și mi-am închis lăcate
Și lanțuri grele-am ferecat de zor,
Pe nimeni-nimeni n-am lăsat aproape
Să simtă că mai am puțin și mor

Tu, licuriciul meu făr'de lumină,
Așteaptă! vremea ceea va să vină...

(Celui ce ar fi fost Anghel, cu toată dragostea neîmpărtășită încă, Mama)