pentru început vă spun
că după o vîrstă oamenii încep să semene cu închipuirile lor.
eu de exemplu
văd aeroportul în flăcări.
lacul herestrău în flăcări. și flăcări albastre
traversează în fugă pe culoarea roșie a semaforului întreg bulevardul
de la victoriei pînă la unirii
apoi aleargă pe dîmbovița spre ciurel și toți peștii se sperie și se aruncă în cer.

cu mîinile goale înfipte în flăcări ca în lut
dau formă gîndurilor mele.
adevărat vă spun
de la un timp oamenii încep să dea cele mai ciudate forme
eșecurilor. și încep să semene cu ele
cu propriile căderi.
cu o evlavie aproape biblică.

e o ninsoare deasă cu fulgi mari, din hîrtie. cu bucăți decupate din cărți
ninge peste oraÈ™.
cu toate personajele literare întîlnite vreodată. vă spun
oamenii au ninsori mai mari sau mai mici
iar la unii nu ninge deloc. așa se întîmplă de la un punct încolo
oamenii seamănă cu propriile ninsori.

dar eu mă ridic.
mă ridic și merg mai departe.
mai departe de operă, mai departe de cișmigiu, mai departe de universitate.
mai departe de intercontinental, puțin mai departe de biserica batiștei.
și zîmbetul meu e al meu.
că așa se întîmplă cîndva
oamenii se aseamănă cu propriile zîmbete. și eu mă ridic
și colțurile gurii se ridică și ele în fiecare dimineață.

mă ridic și zîmbesc și merg prin fața operei
a cișmigiului, a universității, a bisericii.
mă ridic și zîmbesc indiferent dacă aeroportul a luat foc,
herăstrăul la fel iar peste oraș ninge cu personaje din cărți care se topesc
în flăcări.
mă ridic și merg la serviciu.