Nu mi-a plăcut, niciodată,
fotbalul în parc.
Pentru mine mingiile,
când dădeam gol,
deveneau simboluri ale morții,
și nu puteam,
mă sfâșia recviemul,
galeria, ad-hoc, de
copii de pe stradă.
Apoi...
era ritualul ofticării,
era ritualul tespunlutata,
era ritualul tedriblez,
era ritualul tebatlazero,
era ritualul neputinței.
Parcul ăla devenea
chipul durerii mele
în picioare, anxietatea mea
de tocilar.

Nu mi-a plăcut niciodată.
Nu mi-a surâs nicicum.

De fiecare dată când vedeam
cum virtualitatea iubirii
se îmbrăca în gingășia așteptării.

De fiecare dată când metabolizam
dozele de bere românească, caldă,
ce se vindeau, fără rost, oricui.

De fiecare dată când citeam
culegeri de geometrie cu Dan
și îl întrebam, mirat, ce rost are?

De fiecare dată când uram,
devorat de o neputință sacră,
o distanță dintre aici, și, occident.

Nu mi-a plăcut niciodată.
Nu mi-a surâs nicicum.

De fiecare dată când auzeam
cum un oraș de infern sonor
înghițea visele fetelor amăgite.

De fiecare dată când duceam
mingea nouă de piele, umflată,
spre punctul de praf inițial.

Nu mi-a plăcut niciodată.
Nu mi-a surâs nicicum.

Singur îmi amintesc cum
duceam aceste mingi-irepetabile,
îmbujorat, mândru, acasă.Ceream
cartofi prăjiți și mă potoleam.
"Lasă că trece și asta. Mâine
la școală. Hai să-mi fac tema
la geometrie."
Venea atunci o seară mitologică,
de niciunde, cu chip de înțelepțire.
Dan se ascundea în culegere cu o
cochilie hipnotică. Deveneam util.