Ce tupeistă-i toamnă ta
și-i chiar virgină,
a posit în palma mea cu ultimu-i strănut
făcut de o gherghină
eu întrebasem dacă-i sigur domnișoară,
ea
rătăcind prin ceața de afară
mi-a aruncat în față-o spurcăciune de scuipat muiat într-un răpciune
despuiat de brume.
Ei, ca să vezi ce tupeistă
să-și sufle nasul în batistă
a frunză galbenă și tristă
spunându-mi cu năduf
că în ovaru-mi părăsit nu mai există
nicio sămânță de-mprumut și, tristă,
a plecat spre nordu-ntunecat
ca să conjuge un verb repatriat cu un tupeu avariat.