Privirea mea este cel dintâi răsărit.
Cel mai mare și el mai greu de ocolit.
Fără el nimic din ceea ce este în jur
Nu ar fi dacă nu poate fi privit.

În vederea ei poartă un vierme
Care roade distanțe și timp
Ce din carnea orizontului
Mușcă din raze înmugurind.

În adâncul ei duce inimi și vise
De constelații nemăsurate pe care
Le risipește dimineață de dimineață
Distanțând goluri în care trăiește.

Este de ajuns să-și deschidă pleoape
Ritmic, ca niște supape, spre a exploda
Împrejur din ființa ei tot ce are.

În vederea cu care caută în întuneric
Lumina ei îmi e flacăra din sfeșnic
Ce face din lampa în care arde
Candelă cu aromă de noapte.