las mările să-și scalde pene
în mintea mea de mult pustiită
oamenii zâmbesc alene
unde ești ființă iubită

nu-mi pun speranța în cuvinte
și sufletul plecat de mult
esența stă în lucruri simple
vouă vă place ce e scump

e drumul drept ce îl urmez
poate, nu-i cunosc finalul
de cine mă deplasez
de-mi simt la pământ moralul

degeaba încerc să ud ghiveciul
când florile nu-mi stau în el
mă strigă laconic beciul
dar eu nu mai știu ce vreu

cine să-mi cânte colinda
când vântul bate fulgii-n casă
mă privește urât oglinda
și nimănui nu-i pasă

o fi speranța un concept
eu nu-nțeleg scânteia
parcă simt că sunt întreg
dar am pierdut cheia