cum tot mă îndepărtez
crezând că mă apropii
în răsăritul zilei îmi vărs și tolba și toate visele încep să sară
strigîndu-mă
cum au știut că lipsa lor începe să mă doară?
iar nevăzutul ăsta mare
nu-și caută văzduhul căci îl știe
cu ochii inimii
își face pașii dar doar cu aripi zboară
hrănindu-se din palma ta, prinzând din nou culoare
cuvântul se răstoarnă,devine ou de soare
și după atâtea veacuri ne amintim
ca două sfere de lumină
ce zăbovesc o clipă și apoi o întind

prin infinituri