când eram tânără străluceam pe străzile cu oameni
îmi lipeam fruntea de ziduri
și tot ceea ce iubeam
la granița dimineții nu mai avea sfârșit

sufletul nostru abrupt ca o primăvară
în care totul vrea să înflorească
într-o singură zi

Dumnezeu ne creează fără margini
gândurile noastre pândesc pântece din interiorul
altor gânduri

rămânem vii în liniștea pleoapei
călcând pe întuneric

nu mai avem oase care să mai fie zdrobite
însuși zâmbetul nostru a învățat cum să șteargă
puțin câte puțin din durerea zilelor

sărut cu lacrimi
umbra clopotului prăbușit
într-o fotografie de război şi

memoria noastră de zăpadă
bandajând atât de frumos toate rănile.





Photo source: Pinterest.