Cum trece vremea... dusă-i deodată!
De ziuă bine nici nu s-a crăpat
Și timpul s-a ascuns unde odată
Își mai făcea, din noaptea sacră, pat.


De nemurire mintea e sedusă,
Este un vis, dorința noastră mare:
În infinit să se mai lase dusă,
Plutind încet pe o albastră mare.


Să fie sensul vieții-n oseminte?
O întrebare-i gândului arsură
Și cine crede altfel... O, se minte!
Căci orice tinerețe e iar sură.


Dar visele de foc în van ard oare?
Nu știm pe unde pier, în care parte,
Deci mintea, ce-și dorește cu ardoare,
De veșnicie poate are parte.