Nimeni nu cunoaște, mai bine ca mine,
dupăasfințirea.
Aș putea vorbi despre aceasta până la sfârșit.
Ca într-o excursie
în care șmecherii stau în spatele autocarului
și toți vor acolo.
Nimeni n-o cunoaște,
cum portocaliul se preface în negru,
orizonturile se topesc în somnul unui orb.
Haideți să cântăm un cântec, să mai treacă timpul,
unul vesel.
Și toți se uită la palmele mele albe și crude
ca niște sâmburi de nucă verde.
Atât de frumos e întunericul, refrenul zilei,
întunericul.
Aproape orbitor,
ca visul unui copil care
nu poate purta miciodată
un nume.