Mă tot gândesc la unicul om
ca la o sacoșă cu de toate
ca la o supravețuire

Mă tot gândesc ca un om
ca o scriere care vrea idei
ca o lacrimă peste o frunză

Mă tot pierd în noțiuni
ca un elev care tremură
după noapte lumii lui naive
și văd profesorul care-l
luminează să nu mai fie om

De când mă tot gândesc
se tot ofilesc oamenii
care m-au pus pe gânduri
luminează să nu mai fie oameni