binecuvîntați sunt cei care pot uita cum binecuvîntați sunt cei care pot ierta
numai eu sunt blestemat să nu uit și iertarea
să fie ca o flacără oxiacetilenică direct pe locurile din creier
unde ești înregistrată, unde ești imprimată ca un tatuaj definitiv
cred că nici moartea nu-mi va oferi beneficiul uitării
să pot să mă mîngîi pe cucuiele din cap apărute odată cu tine
și cu pereții pe care am încercat să te pictez ca pe-o icoană murală

mă uit în soare cu speranța că mi se topește retina și-ți voi rătăci chipul
undeva în partea aceea a creierului niciodată folosită
să te pierd acolo printre oamenii pe care nu-mi amintesc să-i fi văzut
să te pierd la fel cum te-am pierdut în mulțime la un concert
să nu te mai găsesc niciodată iar odată cu asta să dispară și durerea
lipsei tale, să văd pentru prima dată lumina în întuneric
așa cum apar stelele noaptea și clipesc ca o păpușă cu genele arse

țigara îmi arde degetele aducîndu-mi încă o dată mîngîierile fierbinți
și oricît alcool ar fi pe lume nu poate stinge incendiul
pe care l-ai provocat cu frumusețea, am o memorie egală cu a universului
și oricîte eclipse, oricîte stele mor eu le pun pe toate la locul lor
îți creez cerul perfect sub care să închizi ochi și să dormi învelită
de lumina de cocaină a lunii care strălucește pe pielea ta
ca o pudră de diamant în fața drogatului care sunt

eu dependentul de uitare despre care uitarea a uitat că exist.