te așteptam în fiecare secundă
timpul trecuse și mai aveam dreptul să trăiesc o singură zi
nu mai puteam vorbi printre licheni feluri de arbori
tot ce știam despre tine fusese trucat sau distrus
am dat alarma în bruxelles parlamentul europei nato
să te găsesc să te văd când ai să vii dacă să te aștept
și te aștept
venea toamna și toboșarii melancoliei mi-au poruncit cu asprime
să nu adorm să nu te las să adormi să nu pleci să nu mă pierzi
se-ntuneca verdele și locurile imaginale ale contemplării dragostei
ce nu începuse erau acoperite de nori și de colbul depărtărilor
cântecul greierilor se mutase în amfore vechi de 3500 de ani
sparte de un copil nevinovat în noaptea muzeelor la sate
privirea devenise molcomă ca agățatul pe umeri
te luasem cu mine oriunde
și nu mai aveam niciun răspuns
la întrebarea ta ca o revelație
cînd mai venim aici la tine la mine
pe sub garduri rupte licurici
dâra fosforescentă a imanenței
și mai și coada lui rushdie ne urma
înspre ierusalim ca raskolnikov
înspre mecca și medina
fără a ne mai fi teamă de șiiți
călare pe nisipul turbat
cântecul deșertului urcă în copitele cailor
îmblânzim cai care nu se îmbânzesc
îi lăsăm în magia celor mai frumoase zile și nopți de dragoste
visezi
zăpodeniul
ca pe singurul loc romantic
trăit de byron
cel mai pitoresc peisaj dinspre pandelea spre bruxelles
era romanticilor n-a apus
mă strigi desculță și înoți prin țărână
sentimentul devine atic
și libertatea