ne-am întâlnit în șoapta orașului,
deasupra unui tei ce adormea
câinii vagabonzi

peștii rămași înotau prin lapte, cineva
frământa pereții caselor
cu mâna plină de miere,
iar ochii mei
plângeau de fericire.

în loc de pietre,
dintr-o lalea ruptă timpuriu
aprindeai lumină
iar ochii tăi nu-mi cereau nimic
și de-asta am vrut să îi sărut.

noaptea
ne-nvelea
cu o blană de felină
ca un blestem de mamă,

întreaga lume
era acest animal care alerga cu sute de labe prin noi,
dar eu îi căutam obsesiv pântecul
în care plănuiam să-nchid
ceva din mine
când câinii abia se dezmorțeau
la trezire.