Cugetări în derivă

Vara a plecat în surghiun
și-a sosit toamna pe aripi de cinabru.
Toate ferestrele îmi plâng acum
și frunzele au început să cadă în dizgrație.
Ca-ntr-o psihoză, vântul mă urmărește peste tot
și mă împresoară cu voci șoptite,
dar, paradoxal, mă macină însingurarea.
Beau sânge de strugure până la ultima picătură,
sorbind fumul amar de țigară
undeva, la o masă, în noapte,
măsurând deșertul, pustiul,
cu o nesemnificativă clepsidră.
Mintea mea e cuprinsă de cugetări în derivă,
că au murit demult și crizantemele
la fel cum ai murit și tu până la urmă.
Era-ntr-o toamnă mucedă ca asta
când te-ai oprit din inutila trudă.