când îți îndrepți privirea spre mine
simt cum se deschid / porți nevăzute între tine
și tărâmul umbrelor mele.

mă vezi așa cum sunt? / un mundan
întârziat pe coridorul unei realități imuabile
purtând în brațe cuvinte / ca pe niște
păsări rănite?

te chem să le atingi ușor –
între degetele tale / aripile lor fragile
pot învăța să zboare din nou
pot rezista unui ciclu solar / sau poate
acestui teribil infinit
sacrificându-și pe rând
toate simțurile.

dar dacă le ascunzi în zenit...
te conjur! / vei purta / la rândul tău
urmele lor străvezii / nopțile când stelele
germinează cu modestia dansului lor
irezistibil.

călătorule
ești gata să le simți bătăile inimii
să-ți lași sufletul / să pulseze în același ritm cu al lor
să faci un minim efort / aidoma unei păsări spin
și toată puterea promisiunii?

poate sună ca un pact inocent
poate sună ca o simplă greșeală
de ortografie // de viață //
dar e singurul chip
în care dialogul nostru
capătă iluzia unei retrovizoare oglinzi
și azimutul unui click distanță.

îndrăznește să îmblânzești rănile
îndrăznește să lipești cioburile
îndrăznește să privești apusul cu grație
până când / penajul lor
se transformă lichid
lăsând totul să plutească în ploaia
care ne stropește / pe rând
obrajii / poate și sufletul gol.