Mi-ar plăcea să-mi iasă un înger în drum
c-o amforă aproape plină
d’-un vin, ori de cucută,
și să nu știi,
dacă te oprești preț de 5 minute,
obosit,
ce-ți dă, de-i spui că ți-e sete.

- Ce sete mi-e, îngere!
(și plescăi puțin din buze,
să știe că nu ești un băutor de duminică,
c-ai secat la viața ta,
căsătorit fiind cu o Medusa,
fluvii rubinii întregi)

- Ce sete mi-e, îngere!
strigi mai tare de data asta
și-ți ridici cu un bobîrnac șapca căzută pe ochi.
- Nu bem și noi ceva-n astă-seară?
Îngerul tace. Merge mai departe.
Și parcă-l simți cum se uita pieziș la tine,
că i-ai cerut să bea.
- Ce mîrlănie e asta, să ceri unui necunoscut să bei?
- Mă cunoști de undeva?
se-agită, privind peste umăr la mine
îngerul, înspăimîntat.

Pe mine să mă umfle rîsul,
să-l bat prietenește pe umăr
și să-i strig:
- Hai! Că știu! Nevastă-mea te-a trimis!
O fi zis:
“ia să văd cît poate nebunu’ ăsta să bea!
Poate-l vede vreun sfînt, sau ceva,
și-l ia paharnic,
să scap de el!”
- Dar… Daaaar, îngere! Nu e așa!
Se oprește îngerul din mersul său grăbit,
pune amfora sprijinită d’un fel de aripă
ce-i atîrna hidos pe umărul cocoșat,
aprinde o țigară (iertare, e un înger vicios.
Și n-are nici prea multă răbdare.
Din cînd în cînd înjură.
Singurul lui defect e că iubește oamenii.
Mă rog. D’-ale îngerilor păcate.)
Răsuflă din greu
și strigă:
- Tu!
- ?
- Tu nu mai bea!
- Dar de ce, îngere? Eu sunt croit din altă carne?
- N-ai înțeles!
- TU NUMAI BEA, bețivule!

Și pleacă zîmbind,
cu tot cu amforă,
cu țigara aproape stingîndu-se,
să dea raportul doamnei de-i stătea
din cînd în cînd, pe umăr,
Numită de bețiv, Medusa,
Ca înger păzitor.