și astăzi am voie să plâng,
să intru în fiecare casă ce miroase a dragoste
mâzgălită-n carnețele vechi,
pătate de mâini trecute prin viață,
cândva netede sfărmând frumos cojile de lună
și urme din flori.

Ochii aceștia negri ce încă visează
cum ar trebui să arate un poem
din care s-au șters pentru totdeauna
toți oamenii.