Dacă ai un sărut în plus, așază-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenitul căzut peste nadir!

Așterne-mi albastrul peste deșert
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute, în parfumul tău

și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități!

Arată-mi steaua călăuzitoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,

să curgă valuri de viață,
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!

O, rămâi, cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!

Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!