Plutesc deasupra noastră straturi de cenușă,
Ca niște vapoare eșuate-n cerul greu,
Sunt melancolicii nori ce bat la ușă,
Să ceară chirie pe sufletul meu.

Ei nu mai aduc ploi cu miros de rugină,
Ci strâng în hagle negre tot ce-am tăcut,
Dar undeva, prin carnea lor străină,
Un deget de lumină a apărut.

Ești tu, trecută prin filtre de bumbac și zare,
O dungă subțire de aur pe asfaltul ud,
Când norii își deschid rănile mari spre mare,
Eu pasul tău prin tunete îl aud.

Să vină potopul, să cadă cerul tot în cioburi,
Cât timp lumina ta îmi coase umbra de pământ,
Noi doi vom naviga prin aceste sumbre blocuri,
Salvați de o privire și de un singur cuvânt.