Nu mă mai tulbură deloc bârfele grele,
Sunt pom ce roada plină-și dăruiește,
Și chiar dacă spre mine vin săgeți rebele,
Rămân senin, căci cerul mă ferește.

Zâmbesc amar când simt asalt de critici spornici,
Nu fiindcă sufletul nu simte răni profunde,
Ci fiindcă răii-ncearcă ades a fi vifornici,
Deși tăcerea-mi, prin striviri, o să-i înfunde !

Nu vreau nicicum să plac deodată tuturora.
Ajunge împăcat să fiu oricând cu mine,
Cu gând curat ce urcă-n rugi spre aurora
Din jurul lui Iisus cu raze-n veci senine...

Vorbele aspre-s viscol rupând crengi prin pădure,
Dar sufletul mi-e codrul rămas în neclintire.
Cine îmi știe-ardoarea, ea poate-orice să-ndure
Văzând că sunt blindat cu-o splendidă călire…

Cu demnități și răni pășesc tot înainte,
Nicicum cu brațe goale, ci-având inima plină,
Și văd că-n jur e-o lume-n derivă cam fierbinte,
Dar simt că-s inspirat de-o rază-n veci divină.

1 iulie 2025