copilul cu umerii de cer
locuiește-ntr-un trup cu ferestre crăpate,
poartă greutatea zorilor în oase-


sub claviculele lui pulsează constelații,
și își ține buzunare pline de stele obosite,
ochii lui– două oglinzi în care s-a lipit dorul,
ca o peliculă arsă de prea multă privire.


copilul respiră haosul unui adult-planetă,
de aceea are pielea de rocă și sângele greu,


părintele își strigă oboseala prin gura unui copil neterminat,
ca o cometă care s-a născut înapoi
în el, tăcerea se izbește de pereți
și se sparge în cuvinte care nu se spun-
precum o lecție, veche, a unor iubiri neînvățate,
e doar o inimă de violoncel ce plânge fără sunet,
și îmbrățișează liniștea cu o formă stinsă de prezență
apoi se agață de copilul său ca de o sfoară topită în amurg,
îl trage în vortexul lipsei,
cerșind iubire cu gura unui lup flămând
care linge cenușa propriului trecut.




copilul, acrobat pe linia subțire a destinului,
calcă desculț pe ruinele unei iubiri moștenite,
cu sufletul strâns într-un acordeon tăcut,
și cântă imnuri pe care nimeni nu le aude –

se face mic, un asterisc uitat într-o filă de viață,
un univers încuiat într-o cutie de chibrituri,
ce își lipește aripile cu scuipatul rușinii
și zboară spre înapoi,

fiindcă în burta tăcerilor netrăite
nu există lipici pentru visurile sparte ale mamei,
nici acoperiș pentru furtuna tatălui–

copilul e flacăra ce arde sub gheață,
o galaxie ce bate, singură, într-o rană veche

el nu strigă –
fiindcă strigătul lui ar trezi
un întreg pământ din amnezie-

dar vindecarea vine
doar atunci când părintele își sculptează altar în propriul piept,
și nu mai bea apa sfântă din izvorul copilului,
ci sapă o fântână nouă
din lacrimile sale ce se vor fără vină-

atunci, iubirea nu mai e datorie,
ci dansul fragil al luminii în iarbă


copilul își dezbracă zâmbetele-
și își îmbracă sufletul în haina iubirii necondiționate
și merge –


nu spre ceilalți,
ci spre sine.
liber. atât de liber și încrezător
ca o stea care, în sfârșit,
nu mai cere cerul înapoi.