ochiul meu a fost mereu un aparat
fotografic, primitiv faţă de cele de acum.
ce-a prins în obiectiv, alb negru ori sepia,
a făcut clanţ... la minut.
mintea mi-a ajuns un album...

azi, sub castanii din parc,
fără gând de prezent ori trecut,
priveam la o rădaşcă urcată din iarbă
pe bombeul patofului stâng.
- ce suflet încarnat în chitină eşti tu?
cred că vocea mi-a fost tare deoarece
cucoana cu ochelari fumurii,
care tocmai trecea, s-a oprit şi
s-a aşezat lângă mine pe bancă râzând:
- eu sunt, Ioane, Elvira...

rămân năucit pe moment.
o privesc lung ca un idiot.
în albumul meu nu e nicio Elviră.
sub pălăria cu boruri largi şi fundă-ntr-o parte,
laţe de păr rar vopsit aiurea
în verde strident,
un ten mult prea întins şi fardat,
semn că e prelucrat.
sub rochia largă şi neagră ghicesc
şolduri opulente, revărsaţi colăcei
şi malichiul ascuns în chiloţi,
jos de tot pulpe umflate ca atinse de gută.
Ea râde: - ce naiba nu mă cunoşti?

mă aud spunând cu glas moale:
- sunt vegetarian, doamnă...
mă aplec, întind mâna. rădaşca
îşi ridică trupul gata de atac
deschizându-şi clănţăii.
o prind ferm şi-o pun pe scoarţa
castanului cu frunze atacate de rugină:
- atât pot să fac pentru tine,
oricine eşti tu...

fără-a privi în urmă
mă-ndrept către lac...