am un obicei să-mi satisfac capricii,
cu cântec să îmi liniștesc dorul mirean,
să-mi urmez calea cu semne și indicii,
m-am lipit de viață ca scoica de mărgean.

speranțe aprind ca focul de artificii,
visele să-mi împlinesc an după an,
să rezolv probleme, să renunț la vicii,
luminata de iubirea cerului diafan.

versul meu vorbește de-un vis electrizant,
în care iubirea generează pace-n lume,
să obțină multe glorii timpul impozant,
să se sfârșească ale vieții cutume.

între mine și cer curcubeul expozant,
colorează speranțe și bucurii antume.