Sub soarele veșnic al Mediteranei,
măslinul își înfige rădăcinile în piatră
ca o inimă care sfidează moartea
și își prelungește bătăile dincolo de timp.

El nu-și șoptește anii, ci mileniile.
Din trunchiul său brăzdat se prelinge timpul,
iar seva lui, ca un untdelemn aprins,
țâșnește în lacrimi dulci -
ecoul celor ce au iubit
și au rămas nepieritori în iubire.

Măslinul știe să fie etern:
își lasă trupul despicat de vânturi,
dar renaște din fiecare fisură.
Așa e și inima mea -
întâi tânără și zbuciumată,
sângerând uneori,
se frânge în amar,
dar mereu roditoare,
în umbra brațului tău.
Apoi, în înțelepciune,
un ulei ce unge icoane,
ce arde în candele,
ce dă viață veșniciei.

O, femeie, tu ești câmpul însetat
unde rădăcinile mele sapă până la adâncuri,
căutând izvoarele ascunse.
Din rădăcina ta izvorăște dorul,
din frunza ta se naște rugăciunea,
iar pe buzele tale se odihnește
psalmul nerostit al amorului.

Chiar dacă vânturile despică pământul,
chiar dacă imperiile cad în praf,
noi vom rămâne înfloriți,
un singur trunchi,
o singură umbră,
o singură lumină.

Măslinul meu nu e copac,
ci templul iubirii nemuritoare.