Ultima oară
fu zărit pe mare -
umbră a unei rânduieli
ce nu cunoaște hotar.

Fantoma calului dansa pe luciul metalic al valurilor,
lăsând în urmă un drum scrijelit cu fiare de lumină ,
în care se oglindea cerul
Ștergându-i, pentru o clipă, veșnicia .

Un cal fără de nume —
scris pe frunțile oamenilor
ca o vremelnică-ntrebare.
Cutreierase pământul, călcase pe ape
Toți îl voiau îmblânzit.
Dar n-a fost chip a fi prins vreodată.

Curând dispăru.
Curgere a nesfârșitelor căutări spre necunoscut
Învățase zborul .

— Cine ești?
— Cum te cheamă?
îl întrebară stelele și soarele.

— N-am nume.
— De ce alergi?
— Ca să mi-l aflu.

— Poate că nu ești cal…
— Aveți dreptate!
„Acum știu cine sunt” — își zise Timpul.

— Mai stai puțin…
— Să-mi trag sufletul? Sunt de neoprit.
Încă mai există spații
fără mine.