port în piept o catedrală prăbușită
unde clopotele bat doar pentru mine
unde zac îngeri fără aripi
și fiecare cuvânt pe care îl scriu
mă vindecă încă o dată

mă ridic din cenușa întrebărilor
un foc care nu a învățat să moară
merg mai departe împingând cu umerii
zidurile nopții
ca un condamnat care își poartă
cu mândrie lanțurile

poezia e rana care nu se închide niciodată
din care curge un adevăr
mai greu decât piatra
mai arzător decât focul
iar omul
nu e decât propria lui ardere
un templu de cenușă și lumină frântă