Dinții cu care mușc din carnea șarpelui
Și care mestecă cel mai bine ființa lui
Mi s-au spart încă de pe când
Din sfârcul luminii sugeam ca prunc.

Și mi s-au spart pentru că în carnea lor
Erau prea multe raze adunate din vârf.

Munți cărora le crescuseră cuvinte
Nerumegate și nerespirate pe negândite.

Șerpi care visau cum că sunt înaripați,
Cu cozi și picioare de solzi cu care alunecă
Cum umbrele de lumini cărora li se dezlipesc
Răsăriturile atunci când se prefac în apus.

Cum îi mușca din lumină amintiri
Ale dinților ce gura mea nu îi mai are.

Aromele lor ce poartă gustul sângelui
Cărnii de șarpe din care în fiecare
Mestecare trecutul răsare.